Eu sunt mare iubitoare de animale. Mare, mare. Sunt vegetariana (de curand), am caini, pisici, imi doresc cai, nu omor nici macar tantari niciodata (poate si pentru ca pe mine nu ma musca deloc), dupa ploaie adun melcii de pe aleea din fata blocului si ii pun in iarba si tot asa.
La fel eram si ieri dimineata cand ingrijorata ca nu imi mai intra hainele in dulap, dupa o noapte in care am ticluit un plan diabolic in care golesc de genti un raft suspendat si nu prea folosit si le mut intr-o cutie cu motive florale de la Ikea (sunt sigura ca va interesa asta), ma hotarasc si anume sa golesc raftul.
Da, stiu sunt lucruri mai importante pe lume, da, stiu asta nu e de pus pe blog, dar... eu cand am deschis raftul... m-au atacat niste molii! Deci nu ca m-au atacat, adica ca erau acolo! Nu, m-au atacat ca s-au strigat intre ele si au inceput sa zboare pe mine si spre mine! Nu povestesc lupta, pentru ca a fost infricosatoare! Si singeroasa! Am luptat si eu si ele, cu ce am avut... Bilantul victimelor: ele toate si... si... ca de fapt de-asta am scris acest post... fularul meu! Nu va hazardati ca nu e orice fular, povestea lui urmeaza acum:
Cand eram eu mica, mica, copil singur la parinti si crescut in comunism de bunici, mama si tata m-au anuntat ca ei pleaca in Polonia sa isi petreaca vacanta alaturi de prietenii lor din Varsovia. Eu nu ca nu eram la scoala, nu eram nici macar la gradinitia, dar imi amintesc perfect cum ma tavaleam pe jos urland si cerandu-ma impachetata intr-o geanta pentru ca eu fara ei nu raman, ca Maitza ma pune sa ma culc de dupa masa si ma da cu ardei iute pe degete ca sa nu imi mai rod unghile - de neimaginat.
Nu numai ca au plecat. Dar ei bine, s-au intors radiind, cu cadouri, printre care si fularul mai sus amintit, dar mai ales cu povesti despre Filip. Lui Filip, baiatul gazdelor poloneze nu ii placea Fuborgul dar ii placea sa fie mai bun ca mine in orice. Filip, desi mai mic cu vreo 2 anisori, manca tot, dormea la comanda, nu murdarea hainele, nu facea galagie, nu se lovea etc, etc... ba chiar adusesera si o poza color cu el (ce minune mi se parea pe vremea aia, acum e un pic spooky) pe care mi-o fluturau de cate ori eu eram julita, plina de sange, mure sau carbune.
To make a long story short si reveal repejor trasaturi care ma definesc, cand nu era nimeni atent, am furat poza cu Filip, i-am intepat capul cu forfecuta de unghii si o privire criminala, apoi am pus-o inocenta la loc. Ha! Satisfactia nu m-a tinut mult, pentru ca (si inca mi se intampla), am avut remuscari asa ca m-am dus, am furat poza din nou, am scrijelit pe spate "mami iarta-ma" compromitand definitiv fotografia color, minunea pamantului in 1985.
Consecintele: bataie si Filip ridicat la rangul de martir. De Filip nu am mai auzit nimic de atunci. In schimb am purtat fularul ala ingust si in dungi multicoloare chiar si iarna trecuta. Si l-as fi purtat si iarna asta, daca Filip ajuns la maturitate, nu ar fi trimis insetat de razbunare, moliile ca pe Sobieski sa imi atace trendiness-ul si amintirea unei frumoase victorii.
Am adresa lui.
Exemplific cu fotografii, a se scuza calitatea e poza la poza, pt ca scanner-ul meu e alb negru, intelegeti.
