Lucruri bune. Sau sa-i stapanesc sanatoasa.

Happy. El e nou!
































Baietii mei.

Let's get over with it.

Ziceam deci ca am cam lipsit. Cei care imi sunt cat de cat aproape, stiu ca inca mai lipsesc cumva. Imi asum patetismul, la fel si martirizarea, si pe scurt, explic. Imi amintesc perfect, cu drag si zambet, viata mea de pana in noiembrie 2008. Imi place sa cred ca ma indrept spre ea desi e mai mult decat clar, ca ma indrept inspre alta. Parca mai frumoasa. Cum zic cand plang, victimizandu-ma si exagerand: mi-am pierdut casa, prietenii, lucrurile mele frumoase si colorate, preocuparile, frivolitatea, leisure time-ul, rasfatul. Am petrecut saptamani de cosmar, intr-o tara a tuturor posibilitatilor devenita o tara a lui Kafka. Am plans, m-am rugat, m-am umilit, m-am scuturat, am infruntat, am sfidat, am plans iara, am consolat, am incurajat, am reprosat, mi-a fost dor, mi-a fost greu, am renuntat. M-am intors invinsa, am lasat tot si am plecat, incercand sa uit.

A inceput din nou, cand am facut vreo 3 zile si 3 escale, am dormit in aeroport, umilinta din nou, bilete de avion vandute in bataie de joc, bagaje platite de cate 3 ori, un total de vreo 4000 usd ca sa ajung acasa. Acasa unde, lucrurile, au scapat si mai mult de sub control, atunci, uneori si acum. Totul a mers din rau in mai rau, daca a fost ceva rau ce s-a putut intampla, s-a intamplat, am plans prin tribunale, am alergat prin spitale in ajun de Revelion si inca mai am cam 15% din viata mea, impachetata in pungi de la Ikea in portbagaj.

Imi pare bine sa spun ca sunt sanatoasa si eu si toata lumea. Ca traiesc si eu si ai mei, toti. Imi pare rau sa spun ca nu am inteles nimic. Ca nu am invatat nimic, ca refuz sa ma mai gandesc la ultimele luni din viata mea, dar ca o data cu februarie si soarele, parca revine si echilibrul. Si ca daca e ceva ce o sa urez in gand fiecaruia dintre voi este sa nu simtiti niciodata disperarea. Cand nu vezi nici o solutie, cand nu poti controla nimic, cand ingrozit si disperat iti doesti doar sa te ascunzi sub o plapuma si sa dormi.

Si ca sa inchei savuros, daca vreodata v-ati uitat la Renegatul cand Lorenzo Lamas strangea din dinti si ati zambit blazati, nici macar amuzati, ei bine, that shit exists. Exista. Dorinta de razbunare si dreptate. Exista, pe cat sunt ele de penibile si eu de inteligenta. La fel si renuntarea totala. La fel si discutiile aprinse cu Dumnezeu. La fel si incetarea lor cand simti ca si el a incetat sa existe.

S-au intamplat si lucruri bune, revin cu ele.

Intens.

Cum poti sa scrii pe un blog cat esti de trist si speriat? Cum poti sa scrii ca pentru prima oara in viata, nu vezi nicio solutie la ce se intampla si simti ca de-acum inainte, nu ma poti sa lupti, e doar ce-o fi, o fi? Si toate astea rugandu-te sa nu trebuiasca sa dai detalii. Nimanui. Cum sa scrii fara sa trezesti intrebari, compasiune, incurajari naive, politicoase, bine intentioante sau griji? Sau fara sa fii patetic?

Pui o melodie si iti doresti sa treaca totul ca sa poti sa scrii despre concertul lui Nigel Kennedy de luni (de care oricum nu prea ai putut sa te bucuri), de Tricky azi, de carti si filme si de cadouri de Mos Nicolae.

Pui deci melodia, te urci in avion poimaine la ora 6 am, traversezi oceanul cu o escala de 7 ore la Amsterdam de care nici macar nu o sa te bucuri cum ai face-o in mod normal si odata ajunsa acolo, nu mai scrii despre tristeti ci despre unt de arahide si Dr. Pepper.

Asa sa fie atunci.

Actiune si suspans.

Vine o vreme cand te saturi sa se mai adoarma la filmele pe care le alegi tu spre vizionare, cand nu mai gasesti argumente pentru care ar trebuie sa ne uitam la Heima sau la Lolita lu' Kubrick asa ca accepti sa mergi la cinema pentru ultimul Bond - Quantum of Solace (cu permisiunea dvs, primul Bond din cariera mea de cinefil si din seria remake-urilor). Intri la film deja blazata, dar cu un aer angelic si ingaduitor, sperand sa se observe si bifeze marinimia ta de a propune pelicula, rezerva bilete si cel mai important, de a te prezenta.

Ma infofolesc gandindu-ma ca urmeaza ore lungi, friguroase si bling-blingistice cinematografic. Nu vreau floricele, ma prinde povestea unui tanar ce vazuse filmul in aceeasi sala cu cateva ore inainte si tocmai se reintorsese sa isi caute cheile de la masina pe sub scaun, privesc usor aroganta la tinerii veniti la mall sa il vada pe agentul 007.

Trec exact, sa zic... 15 secunde, trece genericu', trece si dispretul, ma trezesc cu gura cascata, cu unghiile in bratul lui V si cu intrebari agitate de genul: "pai da el nu vede ca nu are pe unde sa sara pe cladirea cealalta?", "ah, vine ala din spate si el nu stie" si tot asa. Ma prinde complet, 2 ore tac chitic, privesc ecranul cu ochii mari si gura deschisa, imi doresc sa fiu agent secret, sa descurc ite, sa distrug conspiratii, sa am back up si un device prin care sa urmaresc oamenii prin gps. Si o arma automata desigur.

Filmul e slab, Daniel Craig mie nu imi place desi are tot ce ii trebuie ca sa imi placa, nici duduia Bond Girl nu ma complexeaza suficient incat sa zic ca e bine aleasa, o preferam pe Monica Barladeanu desi si aia imi e antipatica. Intriga e la moda tare, e cu ecologia, salvarea planetei, conspiratii si raufactori care vor sa distruga mediul. Sau ceva de genul asta. O manea.

E important insa de mentionat ca eu prezint simptome interesante in momentul in care ma uit la filme si ma identific cu personajul total. Nu la modul ah, as vreau sa fiu Amelie sau ah, eu eram Scarlett O' Hara... Nu... mult mai profund si responsabil! Adica, vreau sa fiu agent secret, geolog care descopera chestii, pirat, inventator, chimist si cu voia dvs asasin platit. M-am bucurat deci la 007 nevoie mare, am stat cu sufletul la gura pana la sfarsit, am comunicat cu Bond cat a fost nevoie, pentru ca na, eu aveam o vedere mai de ansamblu si el poate nu stia ce se intampla in secventele in care el nu apare si tot asa, vaaaaiii... i love action movies!

Si daca tot suntem la capitolul, zic sa mai povestesc pe scurt cum acum vreun an, doi, cam pe vremea cand aparea un film cu Bourne (nu stiu daca identitatea, suprematia sau ultimatumul), eu eram in New York si ma uitam intr-o dimineata, cum tot Times Square-ul era imbracat de un cearsaf imens pe care scria "Friday, Bourne is coming home!". M-am panicat, mi-am intrebat prietenii rezidenti daca trebuie sa plecam noi, mi-au zis sa stau linistita ca nu ne ocupa nimeni, e doar o reclama pentru ultimul film din seria Bourne, pe care daca sunt cuminte, mergem vineri sa-l vedem. (Pentru noi astia cunoscatorii intra-le lu' Bourne, aflam deci ca Bourne e din New York). Am tacut malc si am fost cuminte, asa ca pana vineri am vazut si primele doua parti ale trilogiei (hahahaah) si apoi joi seara am spus rugaciuni pentru Bourne, care vineri s-a salvat si m-a cucerit definitiv astfel ca inca mai zic "baaaaai.. sa il vezi tu pe Bourne cat de tare e!". My all time favourite action movie. Ca oricum in afara de el, am mai vazut doar Quantum of Solace. Am mai zis o data, ca nu stiu de ce se numea asa?

Doamnelor si domnilor, atentie!

Citeam acum ceva vreme pe blogul lui Raul ca daca nu mai scrii nimic pe blog timp de 3 saptamani (sau era doua, sau era sase?) esti oficial considerat mort in lumea blogosferei. Asa ca am murit.

Rugamintile (nu foarte insistente) ale celor doi cititori ai mei Catalin si Ionut (profit de ocazie sa le multumesc pentru politete) m-au convins sa revin. Cel mai mult m-a convins sa revin eterna mea fraza "mama, ce-as fi scris asta pe blog" si ochii lui V. dati peste cap, tot de el, de cate ori o auzea.

Asa ca, de azi de luni, cel mai corect, incep! Deci sa scriu ceva, zic!

Parfum.

Pe scurt, asa speciala si ravisanta cum ma vad io, nu am nici o identitate olfactiva. Adica inainte sa radeti, mai cititi o data ca nu e chiar asa de rau. Zic doar ca io sunt vehementa si uneori chiar si snoaba in alegeri, numai asta cu parfumurile nu mi-a iesit. Adica, nu-i asa grav zic io, sau oare e? Ca nu am nici un parfum preferat, desi imi cumpar unul pe luna, ala unu' nu imi mai place cand ajung acasa, iar pe-alea de le primesc nu le folosesc pentru ca ei bine, nu imi plac. Asa ca ma aflu in fata unei serioase probleme si chicklit-ul inca nu m-a invatat cum sa supravietuiesc: oare nu s-a inventat parfumul care sa imi placa mie? Oare femeia Cosmo ce-ar face?

Sau, uite ca daca stau mai bine sa ma gandesc... imi plac unele parfumuri. Dar intotdeauna cele de pe fetele de pe langa mine. Toate prietenele mele miros intotdeauna a mere verzi si flori de camp, ah, atat de frumos. Si imi doresc sa miros si eu asa, imi cumpar parfumul, nu imi mai place deloc, il tin cate un an langa celelalte, apoi il fac cadou lu' tanti Mihaela care imi face la randul ei curat in apartament si uite asa, iara trebuie sa imi cumpar parfum nou.

Ar mai fi chestia asta ca ca imi bazez deciziile de cumparare pe criterii personale, evident deloc olfactive, dupa cum urmeaza: achizitionat acum cativa ani Glamorous de la Ralph Lauren doar pentru ca Penelope Cruz era imaginea lui (da, stiu, si aveam vreo 25 de ani pe vremea aia), achizionat Moon Sparkle de la Escada doar pentru ca "moon sparkle" suna intr-un mare fel, apoi "In Love Again" de la Gaultier, de pe JFK, doar pentru ca tocmai ce ma indragostisem, vaaaai, groaznic... ca sa nu mai zic ca pe tanarul nu l-am mai vazut niciodata. Acuma viitorul meu parfum pare a fi Daisy de la Marc Jacobs pentru ca capacul in forma de margareta si sincer acuma, cui nu-i plac margaretele?! Uite un parfum cu miros de margarete mi-as lua...


Stiti ce greu e atunci cand iti plac sticlutele, accesoriile, colajele, cuvintele, fluturasii, margaretele, actritele de la Hollywood, culorile, etc, etc... sa iti placa si parfumul asociat?


Cand vrei sa iti iei parfum si mirosi testere, mai simti ceva dupa primul? Le vrei pe toate. Doar daca nu e gretos de dulce si nici atunci parca nu esti convinsa sa il lasi jos, mai ales daca are ceva culori vii pe cutie... Iar totul de obicei se intampla inainte de o imbarcare, asa ca iti auzi numele in difuzoare, fugi repede cu parfumul din mana la casa, se nimereste a fi un Ghivency, ce ne facem ca nici asta nu imi place... revistele mai zic sa mirosi un pahar cu apa sau niste boabe de cafea intre mirositul testerelor de parfum, cum ar fi sa zic io acolo la tanti la casa, sa imi dea niste boabe de cafea ca mai am raftul Clinique si Dior sau si cafea si apa ca sa nu ma intorc inainte de Channel...

Postul asta era oricum despre altceva, am vrut doar sa fac o introducere scurta. Nu mi-a iesit, asa ca va urma.

Real.

"Am avut prieteni, prieteni adevarati, amici, colege, colegi de clasa. Era placut. Persoane de care eram legat. Dar timpul, departarea, minciuna, inclinatia pe care o au unele plante de a se crede adulte crescand, egoismul, lasitatea, orgoliul, spiritul serios, ranile trecute, facute si primite, loviturile imbracate in zambete si in indiferenta, din pricina tuturor acestor daunatori, nu mi-a mai ramas astazi nici unul. Si nu e trist. Faptul ca asta nu e trist este poate trist, dar, in sine, nu e trist. Nu mi-as dori prietenii care nu rezista presiunii timpului si a vietii.

Nu exista o ruptura brutala, nici certuri dramatice, prieteniile noastre se sfarsesc natural, fara tipete, fara ciocniri vizibile. Putin cate putin, firele care ne leaga se taie, sunt atat de subtiri si de numeroase, incat nu ne dam seama; sunt fire de par prin care curge un amestec din sangele nostru. Intr-o buna zi, ne dam seama ca legaturile capilare sunt desfacute: prietenii nostri au devenit ceilalti. Oameni.

Ca prieteni, au murit. E trist. Ca fiinte omenesti, sunt vii. E si mai trist. Dar nu fiintele omenesti le iubeam in ei, ci prietenii."


O perfecta zi perfecta/ Martin Paige; Humanitas, 2007.

Filip.

Eu sunt mare iubitoare de animale. Mare, mare. Sunt vegetariana (de curand), am caini, pisici, imi doresc cai, nu omor nici macar tantari niciodata (poate si pentru ca pe mine nu ma musca deloc), dupa ploaie adun melcii de pe aleea din fata blocului si ii pun in iarba si tot asa.

La fel eram si ieri dimineata cand ingrijorata ca nu imi mai intra hainele in dulap, dupa o noapte in care am ticluit un plan diabolic in care golesc de genti un raft suspendat si nu prea folosit si le mut intr-o cutie cu motive florale de la Ikea (sunt sigura ca va interesa asta), ma hotarasc si anume sa golesc raftul.

Da, stiu sunt lucruri mai importante pe lume, da, stiu asta nu e de pus pe blog, dar... eu cand am deschis raftul... m-au atacat niste molii! Deci nu ca m-au atacat, adica ca erau acolo! Nu, m-au atacat ca s-au strigat intre ele si au inceput sa zboare pe mine si spre mine! Nu povestesc lupta, pentru ca a fost infricosatoare! Si singeroasa! Am luptat si eu si ele, cu ce am avut... Bilantul victimelor: ele toate si... si... ca de fapt de-asta am scris acest post... fularul meu! Nu va hazardati ca nu e orice fular, povestea lui urmeaza acum:

Cand eram eu mica, mica, copil singur la parinti si crescut in comunism de bunici, mama si tata m-au anuntat ca ei pleaca in Polonia sa isi petreaca vacanta alaturi de prietenii lor din Varsovia. Eu nu ca nu eram la scoala, nu eram nici macar la gradinitia, dar imi amintesc perfect cum ma tavaleam pe jos urland si cerandu-ma impachetata intr-o geanta pentru ca eu fara ei nu raman, ca Maitza ma pune sa ma culc de dupa masa si ma da cu ardei iute pe degete ca sa nu imi mai rod unghile - de neimaginat.

Nu numai ca au plecat. Dar ei bine, s-au intors radiind, cu cadouri, printre care si fularul mai sus amintit, dar mai ales cu povesti despre Filip. Lui Filip, baiatul gazdelor poloneze nu ii placea Fuborgul dar ii placea sa fie mai bun ca mine in orice. Filip, desi mai mic cu vreo 2 anisori, manca tot, dormea la comanda, nu murdarea hainele, nu facea galagie, nu se lovea etc, etc... ba chiar adusesera si o poza color cu el (ce minune mi se parea pe vremea aia, acum e un pic spooky) pe care mi-o fluturau de cate ori eu eram julita, plina de sange, mure sau carbune.

To make a long story short si reveal repejor trasaturi care ma definesc, cand nu era nimeni atent, am furat poza cu Filip, i-am intepat capul cu forfecuta de unghii si o privire criminala, apoi am pus-o inocenta la loc. Ha! Satisfactia nu m-a tinut mult, pentru ca (si inca mi se intampla), am avut remuscari asa ca m-am dus, am furat poza din nou, am scrijelit pe spate "mami iarta-ma" compromitand definitiv fotografia color, minunea pamantului in 1985.

Consecintele: bataie si Filip ridicat la rangul de martir. De Filip nu am mai auzit nimic de atunci. In schimb am purtat fularul ala ingust si in dungi multicoloare chiar si iarna trecuta. Si l-as fi purtat si iarna asta, daca Filip ajuns la maturitate, nu ar fi trimis insetat de razbunare, moliile ca pe Sobieski sa imi atace trendiness-ul si amintirea unei frumoase victorii.

Am adresa lui.

Exemplific cu fotografii, a se scuza calitatea e poza la poza, pt ca scanner-ul meu e alb negru, intelegeti.

Action! Take one!

Vine o vreme, la fel ca si in viata lu' Beyonce, Gary Barlow sau Victoria Beckham in care trebuie sa incercam cariere solo!

Asa ca Iulia se muta cu catel, bicleta, calutzi, Nicusori, vise, amuzamente, concerte si cocori aici!

Nu cred ca va destabiliza in vreun fel ah, blogosfera, la fel cum nu voi inceta sa o citesc pe Ramona! Nici cei 25-30 de cititori ai nostri nu cred ca se vor simti debusolati!

Posturile vechi nu stiu sa le mut, layout-ul asta nu prea imi place, nici nu am inceput bine si ma plang, ah, vreau acasa... aici e acasa Iulia acum, bine, sunt cuminte si uite ca incep sa scriu!