Tuesday 8 September 2009

Inglorious Movie

Despre Inglorious Basterds am citit cel mai mult pe Facebook. In status-urile a vreo 6 prieteni diferiti si care nu se cunosc intre ei, care toti il numeau "the shit". Atat.

Apoi, pentru ca sunt si zgarcita (dar nu suficient de zgarcita sa il iau din retea), am asteptat sa treaca de avanpremiera, premiera, etc, sa ajunga la mine la City Mall. Iar pentru ca sunt incapatanata, dar mai ales pentru ca am defectul expectantelor neimplinite, am asteptat sa ma scarbesc si dezamagesc si plictisesc.

Din fericire, pentru mine filmul a fost... si acum incerc sa nu par over excited.... perfect. Nu stiu daca sunt eu exponentul publicului tinta, daca as putea fi prietena de pahar si voie buna cu Quentin care poate s-ar oferi sa se ocupe de scurt metrajul ala pe care il tot creionam noi in bucataria lui Matei sau poate asa el, un film senzational.

Ironia, violenta, speech-ul, trade-mark-rile Tarantino, chiar si in ceea ce ii priveste pe actorii cu care lucreaza, the story and the ending, Brad, mi s-au potrivit perfect.

Se pare ca mi-a placut atat de mult incat nu m-am putut tempera si aduna sa scriu un post care sa faca sens.

Azi, la mai putin de 24 de ore dupa ce l-am vazut, este my favourite all times movie. Nu stiu cum o sa fie peste o luna sau un an. Dar stiu ca planuiesc sa il revad si curand si mai incolo.

Recomand totusi sa il vedeti la cinematograf, daca nu, cautati o subtitrare buna neaparat. Iar astia de vreti sa ne facem fun club Waltz, sa ii scriem scrisori parfumate si sa ii trimitem sutiene, va rog sa ma contactati.

Tuesday 1 September 2009

1 septembrie

Cred ca daca mai stateam putin, sarbatoream sau ma rog, comemoram juma' de an de cand nu mai blogaresc. Ma rog cel putin vizibil, pt ca de fapt doar asta fac oricum, in general.

Se intampla chestii, bune rele, apar oameni, dispar altii, trec vacante, carti, filme, sperieturi si chicoteli si toate au cate un nod la batista pentru a fi retinute si povestite. Nu se intampla niciodata. Ma rog, pana acum.

Incep asadar la relanti, usor, ma dezmortesc si va zic de Clara. Trebuie sa v-o amintiti, pt ca mi-a adus ceva glorie la momentul respectiv. Asa ca, abordez strategia Boney M si revin cu un remix la un ever green.

Inainte de a continua si pentru linistea mea, va rog deci sa cititi/recititi asta.

Acuma inainte de a citi mai departe, mai aflati despre mine ca fac parte si din clubul "You gotta see the baaaaaaaaaby!". Nu ca am vreunul de aratat, tocmai: nu am nici unul de vazut. Cum sa zic fara sa par rautacioasa.... hmm.... copiii sunt mai dragutzi daca sunt ai tai, cred!

Eh, acuma aflati ca in ciuda celor de mai sus, sunt o ursitoare dovedita pentru ca usor, usor Clara le face pe toate cele mentionate. Mamica ei, care copilareste si ea alaturi de fi-sa si de mine, nu isi da seama cand povesteste calma ce mai face Clara.

Cum ar fi ca e atat de curoajoasa incat la un an jumate se da pe toate toboganele inalte si spiralate, o calca in picioare copii de 7-8 ani, ea rade, se scutura si se arunca pe burta, mai abitir. Fara sa o incurajeze nimeni, ba dimpotriva. E voluntara si zambareata, iubeste, vorbeste si pupa. Pe toata lumea.

Si de fapt tot postul asta a fost scris doar sa va zic o cheste mica si draguta despre Clara. Si anume ca, strajer la parculetul de copii unde socializeaza ea, este un dalmatian de piatra sau poate de plastic, inalt cam cat ea, intr-un sezi perfect si permanent. Clara il iubeste. Il imbratiseaza, il pupa pe falcutele reci si prafuite, il mangaie pe ochi si strangandu-ul in brate, ii sopteste zambind la ureche.

O fetita blonda, creata si zambitoare de un an jumate soptind conspirativ unui dalmatian decorativ, rece si patat. Mie mi s-a parut suficient de frumos incat sa ma reapuc de scris aici.

Tuesday 31 March 2009

Nightfood.ro


Prietenii mei tind sa ma creada mult mai influenta decat sunt cu adevarat, asa ca ma roaga frumos sa anunt public pe acest milestone al blogosferei romanesti, ca ei, pe langa ca sunt primii si singurii, mai sunt si bucurosi sa va livreze mancarea acasa peste noapte, adica nu ca dureaza o noapte sa vina, ci vin ei in miezul noptii. Cu mancare. Buna si calda, pe care ti-o alegi tu din meniul de pe site-ul lor.


Totul se intampla in cadru organizat desigur, au cum ziceam un site unde puteti gasi meniuri si preturi, au echipa si valoare, asteapta comenzi in fiecare noapte de la 21.30 la 04.00, aduc pizze, saorme, dulce si multe alte chestii pe care le puteti voi consulta singuri, in vitrina de produse de pe http://www.nightfood.ro/.


Unul din temerari imi este prieten de pe vremea scolii generale, asa ca nu il va costa acest post decat 2 meniuri de snitel de pui! :D

Hai ca sunt atat de haioasa incat incalcesc un mesaj simplu si folositor: livrari mancare noaptea, in orice zona Bucuresti - livrare gratuita, detalii aici.

Monday 30 March 2009

It still works!

Asumandu-mi cliseul si patetismul: "Where the Streets Have No Name", un pic tare, dar nu foarte, geamul lasat pana sub razele de soare, mana scoasa pe geam, ochelari de soare, viteza prinsa intre doua stopuri, ambele pe verde... iti usuca lacrimile mai repede ca oricine.

Functioneaza si cu "I Still Haven't Found What I am Looking For", dar zambetul larg care te face sa arati un pic a pitipoanca la volan, cantand, cu geamul deschis, e mai original pe prima piesa.

Cat despre U2, prima dragoste nu se uita niciodata, in ciuda unor albume din ce in ce mai Holografiane si Voltajiene. Asa ca recomand din sufletul meu de tanara care a cantat vers cu vers, si a dansat ca pe Amsterdam Arena, concertul U2 3D. Cred ca mai e pe la Plaza si pe la Liberty Center, nu prezinta cocalari de cinematograf in sala de maxim 10 locuri, ba dimpotriva, se lasa ca un mic cor si batait in grup. Bono e in continuare dat in... , ma rog, he still rocks, un concert 3D e cool de vazut daca e si cu Blaxi Girls sau cum le cheama... iar Miss Sarajevo, acolo, la Buenos Aires, te zbarleste si te inlacrimeaza.

U2 day today!

Monday 9 March 2009

Oul si gaina.

"Cape Cod Kwassa Kwassa" e o piesa de la Vampire Weekend despre care cred ca am mai vorbit pentru ca mi-a placut mult si de fapt, inca imi mai place, Oxford Comma. Eh si in piesa asta a lor, au ei un vers ezoteric care zice asa: "This feels so unnatural, Peter Gabriel, too". Care la faza asta, Peter Gabriel a venit si a zis ca el vrea sa faca un cover, ca ii place piesa si ca na, e dragut si lasa piesa sa curga, zice si partea aia cu Peter Gabriel si mai zice ceva in plus: "And it feels so unnatural to sing your own name", daca e ok cu ei.

Din combinatie, au vrut sa faca parte si Hot Chip, care se pare ca au zis ca daca face Peter Gabriel coveruri dupa boybanduri d-astea indie, se baga si ei, ca poate ii remarca Kraftwerk si fac un cover la Ready for the Floor sau ceva.

Si cum ar veni, exemplificam, mie imi place coverul ca de obicei.



Tuesday 10 February 2009

Let's get over with it.

Ziceam deci ca am cam lipsit. Cei care imi sunt cat de cat aproape, stiu ca inca mai lipsesc cumva. Imi asum patetismul, la fel si martirizarea, si pe scurt, explic. Imi amintesc perfect, cu drag si zambet, viata mea de pana in noiembrie 2008. Imi place sa cred ca ma indrept spre ea desi e mai mult decat clar, ca ma indrept inspre alta. Parca mai frumoasa. Cum zic cand plang, victimizandu-ma si exagerand: mi-am pierdut casa, prietenii, lucrurile mele frumoase si colorate, preocuparile, frivolitatea, leisure time-ul, rasfatul. Am petrecut saptamani de cosmar, intr-o tara a tuturor posibilitatilor devenita o tara a lui Kafka. Am plans, m-am rugat, m-am umilit, m-am scuturat, am infruntat, am sfidat, am plans iara, am consolat, am incurajat, am reprosat, mi-a fost dor, mi-a fost greu, am renuntat. M-am intors invinsa, am lasat tot si am plecat, incercand sa uit.

A inceput din nou, cand am facut vreo 3 zile si 3 escale, am dormit in aeroport, umilinta din nou, bilete de avion vandute in bataie de joc, bagaje platite de cate 3 ori, un total de vreo 4000 usd ca sa ajung acasa. Acasa unde, lucrurile, au scapat si mai mult de sub control, atunci, uneori si acum. Totul a mers din rau in mai rau, daca a fost ceva rau ce s-a putut intampla, s-a intamplat, am plans prin tribunale, am alergat prin spitale in ajun de Revelion si inca mai am cam 15% din viata mea, impachetata in pungi de la Ikea in portbagaj.

Imi pare bine sa spun ca sunt sanatoasa si eu si toata lumea. Ca traiesc si eu si ai mei, toti. Imi pare rau sa spun ca nu am inteles nimic. Ca nu am invatat nimic, ca refuz sa ma mai gandesc la ultimele luni din viata mea, dar ca o data cu februarie si soarele, parca revine si echilibrul. Si ca daca e ceva ce o sa urez in gand fiecaruia dintre voi este sa nu simtiti niciodata disperarea. Cand nu vezi nici o solutie, cand nu poti controla nimic, cand ingrozit si disperat iti doesti doar sa te ascunzi sub o plapuma si sa dormi.

Si ca sa inchei savuros, daca vreodata v-ati uitat la Renegatul cand Lorenzo Lamas strangea din dinti si ati zambit blazati, nici macar amuzati, ei bine, that shit exists. Exista. Dorinta de razbunare si dreptate. Exista, pe cat sunt ele de penibile si eu de inteligenta. La fel si renuntarea totala. La fel si discutiile aprinse cu Dumnezeu. La fel si incetarea lor cand simti ca si el a incetat sa existe.

S-au intamplat si lucruri bune, revin cu ele.

Pijamaua mea knows better!




Doar sa se consemneze.

In stilul in care m-a facut atat de nepopulara in cercul de prieteni, ca nu ma duc la Sting, pentru ca nu ma distrez deloc la Sala Palatului. Si pentru ca l-am vazut pe Sting, in august 2007, in scurtul turneu cu the Police. La New York. Pe Madison Square Garden. Live. Serios. Si cel mai mult mi-a placut trupa din deschidere, dintre care solist era fiul lu' Sting si al lu' Trudy. Atata. Deci nu merg. Yay!

Tuesday 27 January 2009

what comes around goes around

cum as fi eu care am inchieat anul si activitatea pe blog cu o veste despre iggy in Bucuresti, si le redeschid tot cu o veste, tot cu iggy, care isi anuleaza concertul din Bucuresti.

revin maine. gen.